Who we are

"Men go abroad to wonder at the heights of mountains,
at the huge waves of the sea, at the long courses of the rivers,
at the vast compass of the ocean,
at the circular motions of the stars,
and they pass by themselves without wondering."
(Saint Augustine)

... waiting to be hearded

“I watched her—the way her shoulders moved with the tilt of her head, how her smile lit up the six people around her, how her hair, tucked behind her ears, framed her face like baby’s breath. I thought about how the sound of her heart beating sounded the rhythm for our dance atop the magnolia floor. I wanted to tell her all this, but didn’t know how. Just because something is broken doesn’t mean it’s no good. Doesn’t mean you throw it away. It just means it’s broken, and broken is okay. I wanted to tell her that broken is still beautiful, still works, still wakes me in the morning, and at the end of every day past and those to come, I can love broken.” (Charles Martin - Maggie)

Fantana goala

Candva, undeva, intr-un tinut arid, nu departe de o padure uscata, era o fantana goala pe care o vizitam adesea. Langa fantana era asezata icoana unui sfant si zi de zi ma duceam acolo ca sa beau apa din acea fantana si ca sa ma inchin la icoana. Si desi nu gaseam apa, eu continuam sa merg acolo zi de zi, insetata si sa ma inchin, in speranta ca intr-o zi, voi gasi apa care sa-mi astampere setea.
Nu a fost asa si dupa multe zile, saptamani si luni, am reusit sa renunt la a mai merge la acea fantana. A fost foarte greu la inceput si cand nu mai puteam de sete, dadeam o fuga repede pana acolo, doar ca sabma conving ca nimic nu s-a schimbat si nici nu se va schimba. Cu timpul am reusit sa uit de fantana aceasta si asta pentru ca intr-o zi, luand alte cai laturalnice padurii, am dat de o noua fantana, avand o noua icoana.
La inceput am gasit apa, dar a secat atat de repede. S-a transformat si aceasta intr-o fantana goala, iar eu, in ciuda experientei anterioare am continuat sa vin la aceasta fantana in cautarea apei pe care nu am gasit-o. Mi-a luat si de aceasta data mult timp pana sa renunt la obiceiul de a mai veni la fantana goala, iar dupa cativa ani am reusit.
Si ca sa nu mai am parte de astfel de experiente, mi-am luat masuri de precautie. Mi-am impus in primul rand sa ignor setea si ori de cate ori mi s-ar fi facut sete, mi-am impus sa cred ca totul nu e decat o impresie si ca setea adevarata nu e cea pe care as fi simtit-o eu. Apoi am realizat ca pot trai si ignorand setea de apa de fantana. Am descoperit ca atunci cand nu mai puteam, lacrimile imi umpleau fantana proprie pana aproape de refuz si cu toate ca gustul nu era la fel ca cel al apei, efectul era apropiat. Apoi mi-am impus sa evit sa stau prea mult in preajma unei fantani. Am mai intalnit fantani in calea mea din care am indraznit sa gust un strop de apa, dar nimic mai mult. Am realizat ca exista si pentru mine o fantana, a carei apa sa-mi potoleasca setea, dar ca inca nu am gasit-o. Nu stiam pe atunci cum aveam sa recunosc acea fantana si nici acuma nu stiu foarte bine, dar am continuat sa evit fantanile. Asta a fost modul meu de a ma proteja.
Acuma, dupa ani de munca si restrictii, am dat de o fantana veche. A fost si ea pe lista fantanilor de care nu m-am apropiat, dar nu stiu de ce, recent, am baut apa din ea, iar acum simt ca am luat-o de la inceput. Parca tot ce am incercat sa construiesc s-a inecat in apa acelui pahar si toate zidurile care le-am ridicat au fost daramate.
Sunt mai pierduta decat la inceput asta pentru ca nu recunosc fantana. Cred cu tarie ca totul nu e decat un efect secundar al deshidratarii mele treptate, iar nevoie de a bea apa din fantana nu e decat o dorinta egoista.
Mi-e greu sa ridic iar zidurile, sa trag limitele restrictiilor si sa evit fantana acum ca toate barierele ce ma tinea departe nu mai sunt. Lupta se da in a nu ma mai intoarce la fantana care desi e plina acum, nu stiu pentru cat timp va fi asa. Iar apa din ea se prea poate sa nu fie pentru mine.
In nesiguranta inimii, aleg sa nu ascult de ea si sa ascult mai bine de ceea ce-mi dicteaza ratiunea. Daca e sa pierd, fie sa pierd, insa mi-e greu sa risc sa fiu din nou inselata de aceasta.

Crezi in vise?

"Cum ar fi daca intr-o zi as putea lasa totul in urma si as pleca undeva departe? As lua lucrurile de la zero, as incepe o noua viata facand lucrurile care doresc si-mi place sa le fac, lucrurile la care ma pricep. Cum ar fi?"
Nu e asta ceea ce ne dorim adeseori. Mai mult sau mai putin cu totii visam la un loc in care visele noastre sa devina realitate. Un vis in care visele devin realitate. Insa putini din noi credem in aceste vise si in faptul ca ele se pot implini, putini din noi luptam ca ele sa devina realitate.
Daca azi ar veni cineva la tine si te-ar invita sa pleci undeva departe, oferindu-ti toata sustinerea de care ai nevoie, concretizand fiecare vis al tau in garantii ale realitatii, ce ai face? Ai avea credinta? Ai avea curaj? Ai lasa totul ca sa incepi viata la care ai visat de la zero?
Eu una stiu ca mai degraba m-as speria. Inca nu am curajul sa lupt pentru visele mele, chiar daca am credinta ca vin de la Dumnezeu. Inca astept, sa se implineasca, dar pe masura ce astept realizez ca nu fac nimic. In lipsa mea de intelepciune, astept ca graul sa iasa din pamant ... dar n-am arat pamantul, nici n-am udat gradina, am uitat chiar sa saman samanta ... insa cu toate acestea astept, astept ca visul sa rodeasca ... si-am sa sfarsesc asteptand.

Deschide-mi ochii Doamne.

Franturi de sinceritate

(* unei persoane dragi mie)

Mi se intampla sa am momente de sinceritate, momente in care sa-mi doresc sa fiu sincera cu mine insami si nu numai ... Is momentele in care is dispusa sa scot toata viata din interiorul meu si sa o aduc la lumina ochilor unei alte persoane.
N-am crezut vreodata ca voi ajunge sa-mi doresc acest lucru, dar am descoperit ca-mi place sa vorbesc despre mine. Si asta poate dintr-un motiv perfid, cel de a fi in centrul atentiei.
Pe tine insa Dumnezeu te-a inzestrat cu un dar aparte, acela de a descoase oamenii fir, dupa fir, dupa fir ... Stii cand sa tragi de fir si cand se te opresti si sa lasi firul sa se desprinda singur. In fata ta, ma fac mica cat un ghem si toate zidurile pe care le-am ridicat voiniceste, se topesc unul dupa altul. E de ajunsa o privire de-a ta si valurile indurarii se napustesc cu toata forta asupra zidurilor mele, precum marea asupra castelelor de nisip ... iar in urma lor nu mai ramane decat ziditorul neputincios. In incapatanarea mea am ridicat alte ziduri si m-am ascuns in spatele resemnarii, insa si acest zid are o limita iar la capatul ei asteapta stropi de lacrimi.
Cand ti-ai intors privirea de la mine, am avut curajul sa ma ridic, asa goala si fara masti cum eram si sa realizez ca-mi doream sa ma vezi.
Au fost momente in care m-am lasat cuprinsa de gelozie si invidie si-mi doream sincer asa cum imi doresc si acum sa pot sa-ti fiu acelasi sprijin care esti pentru mine. Dar cu timpul am inteles: nu suntem la fel si nici nu ar trebui.
Cu toate ca am probleme in a-mi defini specificul si in a ma regasi, am sa perseverez insa si poate intr-o zi am sa culeg si roadele.
Pana atunci, mai am nevoie de astfel de momente ca cel din seara trecuta, in care din spatele zidurilor sa ma ridic si sa ma infatisez asa cum sunt ... In speranta ca vei fi si tu prezenta data viitoare.


P.S. De-acuma nu mai vreau sa-ti scriu, ci vreau sa-ti vorbesc. Si daca tac, sa stii ca tac pentru ca ma gandesc cum sa-ti spun de fapt. Linistita poti sa intrebi, iar daca vezi ca nu raspund sincer, am nevoie doar de putin timp ca sa aflu si eu adevaratul raspuns. Uneori s-ar putea ca intr-adevar sa nu-l cunosc pe moment, dar il voi afla cu timpul. Si chiar daca cred ca "moment mai bun ca acesta s-ar putea sa nu mai existe", mi-e frica de momentele scurte si de franturile de sinceritate si asta pentru ca lasa inca atat de multe lucruri acoperite.

Si cu toate ca in aceasta dimineata am decis sa astern totul in cuvinte, am ajuns la concluzia de care ma temeam aseara ca voi ajunge: Oare cine m-a pus sa fiu sincera? Mai bine taceam.

Si cata frumusete ai pus in noi

Si cata frumusete ai pus in noi!
Si nu stralucim cand ne uitam in oglinda sau cand ne spune cineva "cat de bine aratam", ci stralucim, radiem, zambim cand Te-naltam pe Tine, Parinte ceresc.
Si cata frumusete ai pus in noi! Cata frumusete, cata inocenta, cata daruiere, cat talent si Doamne cat de minunat ne-ai lasat sa te laudam. Din putinul pe care l-ai pus in noi, scoti margaritare. Si din pietre si noroi, scoti diamante slefuite.
Si cata frumusete ai pus in noi! Cata frumusete din Tine! Si cata frumusete cand chipul Tau se vede prin noi! Ce frumos Chip ai pus in noi!
Te laud, ca-ti stralucesti atat de frumos si prin Tine, stralucim si noi!

Tacere ...

Fereastra e deschisa,
Inca-si mai cheama oaspetii,
Noaptea alunecand pe lacrimi
Patrunde-n camera obscura.

Afara vantul urla-n frunze
Si ploaia moare-n picuri,
Pe masa a-nlemnit stiloul
Pe virgula foii albastre.

Pana si cartile tac,
Si-au pierdut rostul cuvintele.
Doi ochi speriati strapung
Perdeaua rosie a tacerii sfinte.

... tacere ...

Un cantec mut se-aude,
I-ademeneste cu cioburi de sange,
E cantecul sirenei,
Ii cheama sa o sarute.

Un pas inspre adanc
E-un ciob lipit oglinzii de pamant
Si-un zambet impietrit
Pierdut pe-o aripa de vant.

In urma pasilor, copaci
Crescut-au din pamant
Udati cu sange de-amintiri,
Scaldati in raza viselor
Ce-acuma-s cioburi de mormant.

Drumul 'napoi se pierde
Ma cheama o tacere
Mi-a dat vechea oglinda
A icoanei unui sfant.

... tacere ...

Timpul s-a oprit in punct,
Ochii fura lumina,
Sa o ascunda-n plumb,
Iar zambetul atarna-n scrum.

... tacere ...

Dulce tacere, venin cu miere,
Prieten drag, dusman perfid,
Sub cifru m-ai inchis
Ca sa ma feresti
De lumina viselor ceresti,
Acum ma sting,
Caci te urmez ... tacere !


Un sentiment familiar m-a cuprins in timp ce-mi citeam vechile poezii. Ganduri pe care le-am uitat, sentimente, zbateri, framantari atat de cunoscute. M-am bucurat sa le recitesc, oricat de triste ar fi si poate pentru ca inca ma regasesc in ciuda contextului diferit. Mi-e dor sa scriu poezii, ma-ntreb oare de ce m-am oprit?

Cat despre tacere, inca m-ascund dupa padurea de-amintiri si vise si cateva ziduri precum Ierihon. Dar in spate e liniste si siguranta de care atat ma agat.
Ma-ntreb cand au sa cada toate si cine-mi va da si mie o inimia de carne? As putea sa o am acum, dar asta ar insenma sa-ncep sa dau cu dalta-n Ierihon. Ii cunosc calcaiul lui Achile, ca doar eu l-am ridicat, dar asta e sinucidere curata. Sa-mi frang eul? Prea mult ...

A long long drive

Ce-mi doresc de ziua mea?
Sa am parte de a long, long drive, dar fara posibilitatea de intoarcere.
A long drive, fara o tinta anume, sa uit de toate, sa nu ma gandesc la toate cate las in urma, ci doar la cei 22 de ani din viata care au trecut, la felul in care au trecut.
Sa pot sa-i multumesc mamei mele pentru ca acum 23 de ani a ales suferinta si sacrificiul doar ca sa lase un miracol sa ia nastere si sa ma aduca pe mine pe aceasta lume. Sa-i multumesc pentru alti 23 de ani plini de suferinta si sacrificiu, pentru grija, dragoste, bucurii, lacrimi si invaturi si sa-mi cer iertare pentru lacrimi si neascultare.
Sa recunosc ca in toti acesti ani am avut parte numai de binecuvantari peste binecuvantari si ca tot ce a venit peste mine, a venit din mana Domnului, indiferent ca a fost usor sau greu.
A long drive, sa-mi aduc aminte unde stau si incotro ma indrept.
A long drive, sa pot sa ma regasesc, regasind-ul pe Dumnezeu.

De ce fara posibilitatea de intoarcere. Aici intervine latura mea egoista si las(h)a: nu vreau sa ma intorc la tot ce las in urma, pentru ca is atatea lucruri cu care trebui sa "deal with" si sincer, nu mai stiu care sunt deciziile corecte.
Am obosit luptand si am nevoie de un stop (unul permanent, ca sa fiu sincera).

Dar pana la urma, viata e a long long drive si-atunci ma-ntreb daca nu cumva decizia corecta e sa continui sa ma bucur de aceasta calatorie si sa nu ma opresc din dans.

In calatoria mea, maine am sa trec pe langa un stop. De maine in colo am voie sa traiesc regulamentar cu 23 de ani la ora. Bagajele au devenit din ce in ce mai grele cu fiecare an, iar viteza a crescut. Ma-ntreb, oare cum trebuie sa traiesc de fapt ca sa maincadrez in limita de viteza?
Rugaciunea mea de ziua mea e simpla. "Doamne, oare ce mi-ai pragatit? Ajuta-ma sa pot trece alaturi de Tine, prin tot ce ma asteapta si zi de zi sa invat sa depind mai mult de Tine si mai putin de mine."

In sfarsit acasa

Timp de 2 saptamani si jumatate, am avut bucuria sa raman singura acasa. O sa spuneti si ce mare scofala?
Pentru mine a fost o experienta noua. Nu am mai fost pusa in situatia de a sta acasa singura sau de a trebui am grija de mine si de casa pentru o perioada asa de lunga.
A fost un timp in care am realizat cat de mult m-a binecuvantat Dumnezeu prin parinti. Au ales sa-mi dea viata ca apoi sa ma creasca si sa se ocupe de mine. Zi de zi, grija lor se indreapta asupra mea si e atat de bine sa stii ca are cine sa aiba grija de tine si ca nu esti singur in lupta de zi cu zi.
Pana si faptul ca se ingrijesc de cele necesare tie, cum ar fi mancare, haine si un loc unde sa dormi, este o mare binecuvantare si un gand de care nu trebuie sa ma ocup eu.
Multa vreme am vrut sa fiu independenta si cred ca asta ne dorim cu totii. Sa scapam de parinti, sa luam noi decizii cu privire la viata si la felul in care o traim, dar pe de alta parte, sa nu fim raspunzatori de deciziile pe care le-am luat. Vrem sa demonstram ca si noi putem sa ne descurcam singuri, ca nu avem nevoie de ajutorul nimanui, dar ce bine e cand altcineva ia decizii in locul nostru si-si asuma responsabilitatea pentru ele.
Ce bine e cand nu trebuie sa dai socoteala de faptele tale, stiind ca altcineva mai intelept ti-a cerut sa le faci in felul acesta, iar restul explicatiilor apartin lui. Poate suna demodat tot ce spun, dar cred ca linistea si pacea vin tocmai din lipsa de griji. Si cred ca la fel e si in relatia cu Dumnezeu. Ascultarea si increderea in cuvintele Lui, nu pot sa ne aduca decat liniste si impacare. Pe cand momentele cand alegem sa ne luam viata in maini, ne aduc mult stres, responsabilitate, ganduri, griji ... Dumnezeu a luat toate deciziile in locul nostru si ne cere doar sa le urmam cu increderea ca ele ne vor aduce liberatea dupa care tanjim. Libertatea de a nu fi legati de grija si responsabilitatea propriei noastre vieti si a celor din jurul nostru.
Cat de ironic e ca faptul ca libertatea o gasim nu in independenta, ci in dependenta.
Nu am fost creati pentru independenta, ci pentru dependenta, nu cu nevoia de singuratate, ci cu nevoia de relatii.
E atata pace sa stiu ca sunt acasa alaturi de parinti. E atata pace sa stiu ca pot fi acasa, alaturi de Dumnezeu.
Multumesc si iarta-ma pentru atatea momente in care nu stiu sa apreciez.

Mai ascult sau doar aud?

Nu pot sa nu remarc nevoia continua de a fi mereu ocupata, de-a vedea ceva (relaxant), de-a citi (nu pentru scoala), de-a asculta. Oare de ce?
Am uitat ce-nseamna sa fie liniste in jurul meu.
Am uitat sa-mi ascult propriile ganduri.
Nimic nu ma mai socheaza, pentru ca nu mai dau gandurilor si sentimentelor mele timpul necesar pentru a procesa si analiza situatiile din jurul meu.
Nu fac decat sa le hranesc cu iluzii desarte, iar in final nu reusesc decat sa le arunc pe toate intr-un colt si sa le inchid gura. Cine mai are nevoie de ele?
Doar avem muzica, carti, filme, videoclipuri care ne spun CE, CUM si DE CE ar trebui sa facem.
Nici macar timp sa ma gandesc nu mai am. Si pe masura ce zilele trec, simt ca pierd ceva. Simt ca ma pierd.
Ce ar trebui sa fac? Sa-nchid calculatorul, televizorul, cartea, revista, telefonul, iphone-ul sau ipod-ul si sa ma pun pe genunchi. Si in tacerea camerei sa stau si sa ascult. S-ascult zarva din launtrul meu. Am sa ma mir de cate am sa aud.
Invata-ma Doamne, din nou, sa ascult. Sa tac, dar nu ratacind cu gandul, ci ascultand si facand liniste sufletul meu. Oare cat de mult imi va lua sa ajung acolo?