A long long drive

Ce-mi doresc de ziua mea?
Sa am parte de a long, long drive, dar fara posibilitatea de intoarcere.
A long drive, fara o tinta anume, sa uit de toate, sa nu ma gandesc la toate cate las in urma, ci doar la cei 22 de ani din viata care au trecut, la felul in care au trecut.
Sa pot sa-i multumesc mamei mele pentru ca acum 23 de ani a ales suferinta si sacrificiul doar ca sa lase un miracol sa ia nastere si sa ma aduca pe mine pe aceasta lume. Sa-i multumesc pentru alti 23 de ani plini de suferinta si sacrificiu, pentru grija, dragoste, bucurii, lacrimi si invaturi si sa-mi cer iertare pentru lacrimi si neascultare.
Sa recunosc ca in toti acesti ani am avut parte numai de binecuvantari peste binecuvantari si ca tot ce a venit peste mine, a venit din mana Domnului, indiferent ca a fost usor sau greu.
A long drive, sa-mi aduc aminte unde stau si incotro ma indrept.
A long drive, sa pot sa ma regasesc, regasind-ul pe Dumnezeu.

De ce fara posibilitatea de intoarcere. Aici intervine latura mea egoista si las(h)a: nu vreau sa ma intorc la tot ce las in urma, pentru ca is atatea lucruri cu care trebui sa "deal with" si sincer, nu mai stiu care sunt deciziile corecte.
Am obosit luptand si am nevoie de un stop (unul permanent, ca sa fiu sincera).

Dar pana la urma, viata e a long long drive si-atunci ma-ntreb daca nu cumva decizia corecta e sa continui sa ma bucur de aceasta calatorie si sa nu ma opresc din dans.

In calatoria mea, maine am sa trec pe langa un stop. De maine in colo am voie sa traiesc regulamentar cu 23 de ani la ora. Bagajele au devenit din ce in ce mai grele cu fiecare an, iar viteza a crescut. Ma-ntreb, oare cum trebuie sa traiesc de fapt ca sa maincadrez in limita de viteza?
Rugaciunea mea de ziua mea e simpla. "Doamne, oare ce mi-ai pragatit? Ajuta-ma sa pot trece alaturi de Tine, prin tot ce ma asteapta si zi de zi sa invat sa depind mai mult de Tine si mai putin de mine."

In sfarsit acasa

Timp de 2 saptamani si jumatate, am avut bucuria sa raman singura acasa. O sa spuneti si ce mare scofala?
Pentru mine a fost o experienta noua. Nu am mai fost pusa in situatia de a sta acasa singura sau de a trebui am grija de mine si de casa pentru o perioada asa de lunga.
A fost un timp in care am realizat cat de mult m-a binecuvantat Dumnezeu prin parinti. Au ales sa-mi dea viata ca apoi sa ma creasca si sa se ocupe de mine. Zi de zi, grija lor se indreapta asupra mea si e atat de bine sa stii ca are cine sa aiba grija de tine si ca nu esti singur in lupta de zi cu zi.
Pana si faptul ca se ingrijesc de cele necesare tie, cum ar fi mancare, haine si un loc unde sa dormi, este o mare binecuvantare si un gand de care nu trebuie sa ma ocup eu.
Multa vreme am vrut sa fiu independenta si cred ca asta ne dorim cu totii. Sa scapam de parinti, sa luam noi decizii cu privire la viata si la felul in care o traim, dar pe de alta parte, sa nu fim raspunzatori de deciziile pe care le-am luat. Vrem sa demonstram ca si noi putem sa ne descurcam singuri, ca nu avem nevoie de ajutorul nimanui, dar ce bine e cand altcineva ia decizii in locul nostru si-si asuma responsabilitatea pentru ele.
Ce bine e cand nu trebuie sa dai socoteala de faptele tale, stiind ca altcineva mai intelept ti-a cerut sa le faci in felul acesta, iar restul explicatiilor apartin lui. Poate suna demodat tot ce spun, dar cred ca linistea si pacea vin tocmai din lipsa de griji. Si cred ca la fel e si in relatia cu Dumnezeu. Ascultarea si increderea in cuvintele Lui, nu pot sa ne aduca decat liniste si impacare. Pe cand momentele cand alegem sa ne luam viata in maini, ne aduc mult stres, responsabilitate, ganduri, griji ... Dumnezeu a luat toate deciziile in locul nostru si ne cere doar sa le urmam cu increderea ca ele ne vor aduce liberatea dupa care tanjim. Libertatea de a nu fi legati de grija si responsabilitatea propriei noastre vieti si a celor din jurul nostru.
Cat de ironic e ca faptul ca libertatea o gasim nu in independenta, ci in dependenta.
Nu am fost creati pentru independenta, ci pentru dependenta, nu cu nevoia de singuratate, ci cu nevoia de relatii.
E atata pace sa stiu ca sunt acasa alaturi de parinti. E atata pace sa stiu ca pot fi acasa, alaturi de Dumnezeu.
Multumesc si iarta-ma pentru atatea momente in care nu stiu sa apreciez.

Mai ascult sau doar aud?

Nu pot sa nu remarc nevoia continua de a fi mereu ocupata, de-a vedea ceva (relaxant), de-a citi (nu pentru scoala), de-a asculta. Oare de ce?
Am uitat ce-nseamna sa fie liniste in jurul meu.
Am uitat sa-mi ascult propriile ganduri.
Nimic nu ma mai socheaza, pentru ca nu mai dau gandurilor si sentimentelor mele timpul necesar pentru a procesa si analiza situatiile din jurul meu.
Nu fac decat sa le hranesc cu iluzii desarte, iar in final nu reusesc decat sa le arunc pe toate intr-un colt si sa le inchid gura. Cine mai are nevoie de ele?
Doar avem muzica, carti, filme, videoclipuri care ne spun CE, CUM si DE CE ar trebui sa facem.
Nici macar timp sa ma gandesc nu mai am. Si pe masura ce zilele trec, simt ca pierd ceva. Simt ca ma pierd.
Ce ar trebui sa fac? Sa-nchid calculatorul, televizorul, cartea, revista, telefonul, iphone-ul sau ipod-ul si sa ma pun pe genunchi. Si in tacerea camerei sa stau si sa ascult. S-ascult zarva din launtrul meu. Am sa ma mir de cate am sa aud.
Invata-ma Doamne, din nou, sa ascult. Sa tac, dar nu ratacind cu gandul, ci ascultand si facand liniste sufletul meu. Oare cat de mult imi va lua sa ajung acolo?