Mi-e dor de ploaie … de ploaia de varǎ … de furtuna ce rǎcorea și zguduia pǎmântul adormit, aducând totul la viațǎ, trezind pe unii, reînvigorǎnd pe alții, nǎscând și reînviind când pe unii, când pe alții …
Mi-e dor de ploaie … de ploaia care rece, fǎrǎ milǎ, curǎțǎ tot ce-i stǎ în cale … fie el muritor, cuvântǎtor, necuvântǎtor sau doar un suflet sau poate un element ce nu ține de materia acestei lumi … Dar nu conteazǎ … ploaia acționeazǎ în toate realitǎțile cunoscute și necunoscute, dependente sau independente de timp și materie.
Mi-e dor de ploaie … Și-aș vrea ca atunci când nu e soare, în suflet sǎ mai și plouǎ ... O grea perdea de fricǎ și nori acoperǎ cerul sufletului meu. Aș vrea însǎ sǎ plouǎ norii, sǎ se scurgǎ picur cu picur pânǎ ce nu mai rǎmâne nici un strop … și-n timp ce picurii se evaporǎ și norii sǎ disparǎ.
Mi-e dor de ploaie … Dar am uitat cum se activeazǎ mecanismul apei în suflet. La mine urcǎ și se adunǎ în nori, însǎ rǎmâne blocatǎ acolo și nu mai coboarǎ. Și îmi doresc sǎ plouǎ în suflet cu lacrimi reci ca gheața, cu tunete și fulgere și vânt nǎprasnic, neîndurǎtor, ca mai apoi sǎ poatǎ soarele ieși de dupǎ nori și perdeaua grea, apǎsǎtoare sǎ se evapore cu fiecare lacrimǎ ce se prelinge pe obrazul feței mele.
Mi-e dor de ploaia ochilor și-aș vrea sǎ pot sǎ plâng!