Nu a fost asa si dupa multe zile, saptamani si luni, am reusit sa renunt la a mai merge la acea fantana. A fost foarte greu la inceput si cand nu mai puteam de sete, dadeam o fuga repede pana acolo, doar ca sabma conving ca nimic nu s-a schimbat si nici nu se va schimba. Cu timpul am reusit sa uit de fantana aceasta si asta pentru ca intr-o zi, luand alte cai laturalnice padurii, am dat de o noua fantana, avand o noua icoana.
La inceput am gasit apa, dar a secat atat de repede. S-a transformat si aceasta intr-o fantana goala, iar eu, in ciuda experientei anterioare am continuat sa vin la aceasta fantana in cautarea apei pe care nu am gasit-o. Mi-a luat si de aceasta data mult timp pana sa renunt la obiceiul de a mai veni la fantana goala, iar dupa cativa ani am reusit.
Si ca sa nu mai am parte de astfel de experiente, mi-am luat masuri de precautie. Mi-am impus in primul rand sa ignor setea si ori de cate ori mi s-ar fi facut sete, mi-am impus sa cred ca totul nu e decat o impresie si ca setea adevarata nu e cea pe care as fi simtit-o eu. Apoi am realizat ca pot trai si ignorand setea de apa de fantana. Am descoperit ca atunci cand nu mai puteam, lacrimile imi umpleau fantana proprie pana aproape de refuz si cu toate ca gustul nu era la fel ca cel al apei, efectul era apropiat. Apoi mi-am impus sa evit sa stau prea mult in preajma unei fantani. Am mai intalnit fantani in calea mea din care am indraznit sa gust un strop de apa, dar nimic mai mult. Am realizat ca exista si pentru mine o fantana, a carei apa sa-mi potoleasca setea, dar ca inca nu am gasit-o. Nu stiam pe atunci cum aveam sa recunosc acea fantana si nici acuma nu stiu foarte bine, dar am continuat sa evit fantanile. Asta a fost modul meu de a ma proteja.
Acuma, dupa ani de munca si restrictii, am dat de o fantana veche. A fost si ea pe lista fantanilor de care nu m-am apropiat, dar nu stiu de ce, recent, am baut apa din ea, iar acum simt ca am luat-o de la inceput. Parca tot ce am incercat sa construiesc s-a inecat in apa acelui pahar si toate zidurile care le-am ridicat au fost daramate.
Sunt mai pierduta decat la inceput asta pentru ca nu recunosc fantana. Cred cu tarie ca totul nu e decat un efect secundar al deshidratarii mele treptate, iar nevoie de a bea apa din fantana nu e decat o dorinta egoista.
Mi-e greu sa ridic iar zidurile, sa trag limitele restrictiilor si sa evit fantana acum ca toate barierele ce ma tinea departe nu mai sunt. Lupta se da in a nu ma mai intoarce la fantana care desi e plina acum, nu stiu pentru cat timp va fi asa. Iar apa din ea se prea poate sa nu fie pentru mine.
In nesiguranta inimii, aleg sa nu ascult de ea si sa ascult mai bine de ceea ce-mi dicteaza ratiunea. Daca e sa pierd, fie sa pierd, insa mi-e greu sa risc sa fiu din nou inselata de aceasta.