"Cum ar fi daca intr-o zi as putea lasa totul in urma si as pleca undeva departe? As lua lucrurile de la zero, as incepe o noua viata facand lucrurile care doresc si-mi place sa le fac, lucrurile la care ma pricep. Cum ar fi?"
Nu e asta ceea ce ne dorim adeseori. Mai mult sau mai putin cu totii visam la un loc in care visele noastre sa devina realitate. Un vis in care visele devin realitate. Insa putini din noi credem in aceste vise si in faptul ca ele se pot implini, putini din noi luptam ca ele sa devina realitate.
Daca azi ar veni cineva la tine si te-ar invita sa pleci undeva departe, oferindu-ti toata sustinerea de care ai nevoie, concretizand fiecare vis al tau in garantii ale realitatii, ce ai face? Ai avea credinta? Ai avea curaj? Ai lasa totul ca sa incepi viata la care ai visat de la zero?
Eu una stiu ca mai degraba m-as speria. Inca nu am curajul sa lupt pentru visele mele, chiar daca am credinta ca vin de la Dumnezeu. Inca astept, sa se implineasca, dar pe masura ce astept realizez ca nu fac nimic. In lipsa mea de intelepciune, astept ca graul sa iasa din pamant ... dar n-am arat pamantul, nici n-am udat gradina, am uitat chiar sa saman samanta ... insa cu toate acestea astept, astept ca visul sa rodeasca ... si-am sa sfarsesc asteptand.
Mi se intampla sa am momente de sinceritate, momente in care sa-mi doresc sa fiu sincera cu mine insami si nu numai ... Is momentele in care is dispusa sa scot toata viata din interiorul meu si sa o aduc la lumina ochilor unei alte persoane.
N-am crezut vreodata ca voi ajunge sa-mi doresc acest lucru, dar am descoperit ca-mi place sa vorbesc despre mine. Si asta poate dintr-un motiv perfid, cel de a fi in centrul atentiei.
Pe tine insa Dumnezeu te-a inzestrat cu un dar aparte, acela de a descoase oamenii fir, dupa fir, dupa fir ... Stii cand sa tragi de fir si cand se te opresti si sa lasi firul sa se desprinda singur. In fata ta, ma fac mica cat un ghem si toate zidurile pe care le-am ridicat voiniceste, se topesc unul dupa altul. E de ajunsa o privire de-a ta si valurile indurarii se napustesc cu toata forta asupra zidurilor mele, precum marea asupra castelelor de nisip ... iar in urma lor nu mai ramane decat ziditorul neputincios. In incapatanarea mea am ridicat alte ziduri si m-am ascuns in spatele resemnarii, insa si acest zid are o limita iar la capatul ei asteapta stropi de lacrimi.
Cand ti-ai intors privirea de la mine, am avut curajul sa ma ridic, asa goala si fara masti cum eram si sa realizez ca-mi doream sa ma vezi.
Au fost momente in care m-am lasat cuprinsa de gelozie si invidie si-mi doream sincer asa cum imi doresc si acum sa pot sa-ti fiu acelasi sprijin care esti pentru mine. Dar cu timpul am inteles: nu suntem la fel si nici nu ar trebui.
Cu toate ca am probleme in a-mi defini specificul si in a ma regasi, am sa perseverez insa si poate intr-o zi am sa culeg si roadele.
Pana atunci, mai am nevoie de astfel de momente ca cel din seara trecuta, in care din spatele zidurilor sa ma ridic si sa ma infatisez asa cum sunt ... In speranta ca vei fi si tu prezenta data viitoare.
P.S. De-acuma nu mai vreau sa-ti scriu, ci vreau sa-ti vorbesc. Si daca tac, sa stii ca tac pentru ca ma gandesc cum sa-ti spun de fapt. Linistita poti sa intrebi, iar daca vezi ca nu raspund sincer, am nevoie doar de putin timp ca sa aflu si eu adevaratul raspuns. Uneori s-ar putea ca intr-adevar sa nu-l cunosc pe moment, dar il voi afla cu timpul. Si chiar daca cred ca "moment mai bun ca acesta s-ar putea sa nu mai existe", mi-e frica de momentele scurte si de franturile de sinceritate si asta pentru ca lasa inca atat de multe lucruri acoperite.
Si cu toate ca in aceasta dimineata am decis sa astern totul in cuvinte, am ajuns la concluzia de care ma temeam aseara ca voi ajunge: Oare cine m-a pus sa fiu sincera? Mai bine taceam.
